Te ascunzi intr-un colt si incerci sa iti maschezi tristetea, cand, de fapt, ea e mai tradatoare ca oricand. Pentru ca lucrurile se invechesc si pretentiile sunt altele: sa nu-ti mai peste atat de tare, sa te resemnezi mai usor, sa schimbi cu abilitate starile. Dar ce te faci cand batranetea e doar in timp, nu si in suflet? Iar sufletul fuge naiv crezand ca va scapa. Dar este inevitabil prins din urma si pradat.

E mereu o instanta capabila sa dea lucrurilor si situatiilor acea perspectiva pe care am putea-o numi in mod corect “overall”. La aceea mi-ar placea sa am acces dupa toate episoadele in care am indoieli sau in care nu stiu ce decizii sa iau. Pe ea mi-as dori-o pe post de “as din maneca” in situatiile complicate. Nu sa apelez la ea imediat ce intampin obstacolul, ci doar sa stiu ca exista neconditionat si sa-mi dea astfel o siguranta. Cred ca mi-ar fi mai usor.

Cum sa facem sa (ne) privim mai des de sus, dand intotdeauna sau macar de cele mai multe ori verdictul corect?

Despre unele stiu sigur, in privinta altora insa simt doar si nu pot decat sa astept ce o sa se intample. Sunt lucruri si sentimente acumulate, care duc inevitabil catre ceva, pozitiv sau negativ. Zarurile au fost aruncate cu ceva vreme in urma, iar noi le-am influentat traiectoria, pe langa norocul care le-a ghidat. Le-am aruncat cu forta sau cu ezitare, cu incredere sau cu indoiala. Am jucat in 2, 3 sau mai multi, pe niste piste netede sau brazdate cu denivelari. Am jucat insa, caci nu ne-am putut permite sa stam pe loc. Daca nu o faceam noi, oricum o faceau altii in numele nostru.

Privesc inainte si inapoi, catre acumularile care au determinat sortii pana acum. Ma intreb ce miscari au fost gresite, pe care ar trebui sa le trec la capitolul “bune practici”. S-ar pute sa ajung la concluzia ca prea multe au fost mutarile programate si prea putine cele spontane. S-ar putea sa imi para rau ca nu am riscat mai mult. Dar ce sa fac daca imi plac certitudinile?

2012 va fi totul sau nimic, dreapta sau stanga, alb sau negru.

In primul rand, venirea mea la Bucuresti. Pricina nostalgiei a fost mama mea, care a vizitat Capitala dupa foarte multi ani. A ajuns multumita cu trenul, constatand o groaza de schimbari in bine ale CFR-ului. A admirat conditiile din transportul bucurestean in comun (am nimerit un autobuz in care nu trebuia sa deschizi umbrela cand ploua ), trecand cu vederea traficul infernal. I-au placut concertul lui Stefan Banica si taximetristul care ne-a dus la Sala Palatului. S-a minunat de luminile care impodobesc Bucurestiul. Pe scurt, a simtit acelasi miraj pe care il aveam si eu in suflet acum 5 ani cand am ajuns in Capitala si care acum de multe ori se manifesta sub forma opusa, de repulsie. Fara sa-si dea seama, mama m-a facut sa realizez ca nu prea mai stiu sa ma bucur de lucrurile care ma inconjoara, pentru ca sunt coplesita de cele urate, neplacute. Foarte greu mai sunt surprinsa in vreun fel. Fara sa vrea, mama mi-a dat o lectie de care as vrea sa imi aduc aminte mai des. As vrea sa ma las desfatata mai mult de ceea ce ma inconjoara si sa privesc mai degraba cu ochi naivi lucrurile n esenta lor.

Pe de-o parte a fost episodul de mai sus, iar de cealalta a fost frumoasa intalnire cu 3 dintre fostii colegi de liceu. Desi ne-au lovit inevitabil conversatiile de oameni mari, (poate ca o manifestare a trairii invocate mai sus) am reusit sa “reconstituim” pentru cateva momente amintirile si modul nostru simplu de viata din liceu. Am punctat mandri ca acum este Colegiu National si am zabovit cateva clipe in dreptul lui, ca in dreptul unui Templu. Chiar daca acum drumurile noastre s-au separat, constat ca impreuna inca mai avem forta din trecut Si asta as vrea sa fie una dintre bucuriile naive pe care as vrea sa le repet mai des.

Concluzia dupa astea doua zile: keep it simple and still with meaning Sper sa imi iasa!

As vrea sa nu treaca momentul care a prilejuit aceasta postare, dupa o perioada destul de indelungata, fara sa consemnez impactul pe care evenimentul l-a avut asupra mea. In primul rand, a starnit dorinta de schimbare in cateva privinte la nivel personal si cred ca cea mai importanta de mentionat aici este aceea ca voi incerca sa cresc aceasta “fila de roman” pe care am pornit-o aici – intai de toate din respect  fata de entuziasmul pe care l-am avut cu ani in urma. Nu vreau sa sune ca o promisiune, dar as nota-o ca pe o “declaratie” pe care sper sa o pot sustine prin fapte. Despre celelalte concluzii la care am ajuns, nu are sens sa povestesc, pentru ca ele tin de alte aspecte ale dezvoltarii personale la care imi propun sa lucrez in perioada urmatoare.

Din punct de vedere profesional, tabara asta m-a pus in fata unor intrebari si a unor analogii. M-a facut sa vad solutii noi, sa schitez idei tinand cont de noua realitate statuata de speakeri, cu gandul de a le si aplica ulterior ceea ce a fost bine, pentru ca numai asa realizez ca se poate micsora riscul aparitiei “autismului”. Mi-am dat seama ca domeniul social media trebuie sa stea mai aproape de mine si de noi, comunicatorii, in general, pentru ca el schimba dimensiunea meseriei in prezent. Am plecat cu gandul ca trebuie sa luptam  pentru profesie inclusiv, cum spunea Bogdana Butnar, statuand oficial jobul de Social Media Manager/Coordinator/Whatever. Pentru ca desi el nu exista in nomenclator, traieste in realitate in multi dintre noi si o conditie a eficientei sale este legitimarea. Am mai plecat cu certitudinea ca sunt cel putin 6-7 bloggeri romani de un mare bun-simt, care chiar merita atentia noastra, in egala masura cum o merita publicatiile traditionale monitorizate zilnic. Am mai notat ca e important sa diferentiem continutul comunicarilor noastre in functie de destinatari, lucru deja stiut, desigur, dar de cele mai multe ori neglijat. De altfel, s-au spus multe lucruri deja stiute, insa meritul taberei cred ca a fost acela de a le sistematiza si de a le recontextualiza.

Lista cu give-away-urile taberei poate continua, insa important este ce vom face cu ele de acum inainte, in profesie si nu numai. Sper sa se cristalizeze in moduri de gandire productive, asa incat urmatorul Social Media Camp sa ne duca si mai departe

multe framantari si o maturizare fortata. si azi, mai mult ca oricand, nenumarate semne de intrebare. un drum lung fara indicatoare si prea putina capacitate de orientare.  parca ma intorc la postarile primitive de pe Yahoo 360 pe care le faceam acum cativa ani in stilul filosofico-ermetic ce ma caracteriza.

e o zi mare, de vreme ce am gasit acel je ne sais quoi care sa ma motiveze sa scriu succint, ce-i drept, dupa atata timp. am sentimentul eternei reintoarceri si ma cam sperie. coming back-urile pot fi devastatoare uneori.

what’s next? timpul….

Să rămân, aşadar, la cel mai important proiect personal al verii, şi anume vacanţa, singura care mi-a adus un suflu nou. Deşi Eurotripul mai fusese parcurs şi în ani(i) precedenţi, parcă cel de anul acesta a fost cel complet, presărat cu de toate: peripeţii, bucurii, nervi, adrenalină, plimbări, seri şi oameni frumoşi etc. Dar dincolo de relaxarea pe care mi-am dorit-o, mi-am propus să nu intru în totalitate cu mintea în vacanţă, ci, dimpotrivă, să o las deschisă analizei şi observaţiei. Am profitat de faptul că am avut acces la modelele de administrare şi de comunicare publică ale unor ţări europene (şi mă refer acum mai ales la Franţa, căci, spre deosebire de celelalte ţări, aici înţelegeam şi limba) şi am încercat să le trec prin filtrul meu de proaspăt comunicator. Am găsit abordări diferite şi mult respect faţă de calitatea de cetăţean, respectiv faţă de cea de turist. Şi asta nu pentru că totul era într-o ordine perfectă, ci pentru că autorităţile şi oamenii se mobilizau perfect în situaţii de criză.

Am ajuns într-un Paris haotic, pentru că autorităţile realizau lucrări de reabilitare pentru diferite tronsoane ale metroului sau  pentru parcări. Însă nicio clipă nu ne-am simţit desconsideraţi sau dezorientaţi, pentru că existau până şi paşi imprimaţi pe asfalt, pentru a ne ghida spre mijlocul de transport alternativ, care suplinea serviciul suspendat. Am întâlnit “RATB-işti” de-ai lor, plasaţi în locuri strategice, îmbrăcaţi în uniformă, care (incredibil, dar adevărat), nu ieşiseră la vânătoare (pentru că acolo nici nu ai cum să nu compostezi biletul, de vreme ce urci numai prin faţă şi eşti supravegheat), ci erau gata să răspundă la orice nelămurire a eventualilor călători dezorientaţi. Şi astfel, nimeni nu se trezea nu nervii întinşi sau nemulţumit, pentru că nici n-ar fi avut de ce: eforturile de compensare a disconfortului erau vizibile şi, în plus, toate mesajele de lămurire aveau o tonalitate de tipul “Lucrăm pentru amenajarea parcării dumneavoastră/pentru îmbunătăţirea calităţii transportului dumneavoastră”. Culmea, nu erau nişte mesaje aruncate la întâmplare, ci efectele erau chiar măsurabile, vizibile, dar, mai ales, rapide.

Am observat în Franţa o concentrare asupra clientului şi a cetăţeanului pe care mi-aş dori să o văd perpetuată şi în context românesc, desigur, respectând proporţiile şi având în vedere diferenţele de mentalitate. Cred însă că modelul ar funcţiona, pentru că scopul lui este de a pune în evidenţă bunul simţ pe care îmi place să cred că fiecare îl avem în noi, într-o mai mică sau mai mare măsură. Am văzut versuri de poezii sau rânduri de proză printate de Primărie şi lipite în metrouri, am văzut mesaje de întâmpinare de tipul “Bine aţi venit în magazinul dumneavoastră!” (Bienvenu dans votre magasin). Am văzut panouri care mi s-au părut a valora mai mult decât 100 de mesaje de call-to-action, căci pe ele scria “îmi iubesc cartierul şi, de aceea, arunc gunoiul în locurile special amenajate”. Şi exemplele pot continua…

Admiraţia mea nu se opreşte însă numai asupra modelelor de comunicare publică, ci vizează şi sectorul comercial privat. Am crezut că e o întâmplare amabilitatea bucătarului unui restaurant care, auzindu-ne dezamăgiţi că nu mai găsim minunata sa quiche lorraine la ora 18 (din motive de închidere la ora 15), s-a oferit să ne pregătească o porţie pe care noi să o putem ridica de la magazinul de vis-à-vis. Ne-am dat însă seama că este o obişnuinţă în Franţa să îţi pui clientul mai presus de orice atunci când am mers în Parc Asterix şi simplul fapt că tricoul care ne plăcea avea un defect (şi era ultimul în magazinul respectiv) l-a determinat pe vânzător să ne rezerve un model identic la magazinul vecin… După toate aceste exemple (cărora le-au mai urmat muulte altele), am realizat că la ei vânzătorul şi-a depăşit de mult timp condiţia, transformându-se în consultant, uneori chiar mai mult, într-un element care poate gândi în locul şefului (şi culmea, o face exact în spiritul acestuia din urmă).

De ce am ales să povestesc toate acestea, în loc să descriu locurile minunate prin care am fost, muzeele şi peisajele, poveştile pe care le-am auzit sau spectacolele pe care le-am văzut? Pentru că, pur şi simplu, de toate acestea dispune din plin şi biata noastră ţară…Nu asta e problema…Însă relaxarea pe care am vrut să o subliniez nu vine neapărat din frumuseţea locurilor, cât din eforturile pe care oamenii le fac pentru a le conserva şi pentru a le pune în valoare…Pentru că problema nu este că noi nu avem ce arăta, ci aceea că nu ştim cum să o facem sau, oricum, dacă ştim, nu suntem deloc sprijiniţi de un sistem supra-individual. Nu vreau să închei cu un gust amar, dimpotriva, tocmai am spus că vacanţa mi-a adus un suflu nou. Cu toate acestea, nu pot să îmi ascund îngrijorarea pentru viitor. Spun asta pentru că, aşa cum afirmam la început, pentru mine se încheie nişte etape şi urmează altele noi, în care presimt că mă voi lovi tot mai frecvent de astfel de discrepanţe. Dar gata cu reflecţiile pesimiste, gata şi cu vacanţa asta, începem să muncim deja pentru cea viitoare !

Până să vorbim despre vacanţă, este musai să punctez faptul că încet-încet îmi recapăt viaţa socială îndelung abandonată. Şi este tare bine să regăseşti oamenii dragi, deştepţi şi frumoşi care ne-au făcut copilăria mai dulce şi pe care n-ar trebui să-i abandonam niciodată, căci există o teorie a echilibrelor multiple care ne demonstrează cât de important este rolul lor în vieţile noastre. Nu am făcut întâmplător această cotitură discursivă, ci pentru că azi, mai în glumă, mai în serios, bunul meu prieten, Ion, mi-a spus că nu m-am exprimat niciodată în scris vis-à-vis de rolul de mentor pe care el l-a jucat pentru mine. Şi uite-aşa am ajuns acasă şi am hotârât să dedic acest blog post importanţei pe care o au modelele alese corespunzător de-a lungul existenţei noastre.

Este drept, nu întotdeauna avem şansa selecţiei, de multe ori oamenii ne sunt daţi ca atare şi ne inconjoară sau influenţează activităţile. Dar în final rămâne tot ceea ce vrem noi să rămână şi ceea ce considerăm demn de a fi luat în calcul. Da, e important să vedem determinarea din jur şi nu inerţia cotidiană, contează să ne sară în ochi oamenii cu iniţiativă şi nu conformiştii mediocri. Contează să dăm lucrurilor o formă şi nu să aşteptăm ca formele să ne găsească pe noi (şi eventual să ne şi întrebe dacă ne sunt pe plac). Şi într-adevăr, toate acestea se pot întâmpla numai atunci când modelele pe care ni le-am ales sunt valoroase, se pun în lumină şi, mai mult decât atât, ne îndeamnă şi pe noi să „încingem fierul”.

Recunosc că nu am fost în cea mai bună etapă motivaţională a vieţii mele, până acum câteva săptămâni. Şi mai recunosc că abia acum încep să-mi revin, pentru că mi-am regăsit modelele şi, omeneşte vorbind, pentru că adie vântul vacanţei. O să fie lungă comparativ cu timpul fizic al altora (3 săptămâni), dar scurtă pentru timpul meu subiectiv, căci ştiu că e probabil ultima vacanţă înainte de trecerea şi-aşa amânată spre maturitatea definitivă. Sper însă ca la întoarcere să-mi regăsesc „motoarele” relansate, la fel cum sunt şi acum. Diferenţa specifică: acum vuiesc cu dor de ducă, peste 3 săptămâni o vor face cu dor de muncă .

De laptop nu cred că are sens să vorbesc, mi-a provocat oarece dureri de cap atunci când a fost în discuţie posibila incapacitate de a-mi recupera lucrarea de licenţă care era în proporţie de 90% gata. Mi-a mai dat câteva lovituri câtă vreme m-a împiedicat să lucrez pentru serviciu şi m-a obligat să apelez la alternative mai puţin comode. Dar toate au trecut, l-am înlocuit şi acum sper ca tehnologia să nu-mi mai fie potrivnică.

Despre despărţirea de facultate şi colegi merită însă să amintesc, deşi nu este ceva definitiv (pe mulţi o să-i revăd poate la master, iar prietenia noastră se va menţine), dar este cu siguranţă o etapă irepetabilă în forma pe care ea avut-o până acum. Din fericire, gustul amar al examenului de final a fost şters, pentru că au existat oameni care au înţeles că valoarea sufletelor noastre merită recompensată. A existat doamna profesoară Bogdan, alias Diriga, de care ne-am agăţat cu toţii parcă nostalgici după mama protectoare cu a cărei amintire veneam din liceu. Nu a fost uşor să găsim acest om, dimpotrivă, a fost necesar un an de zbucium în facultate, sub tutela altcuiva de care nu am reuşit să ne apropiem, apoi un altul în care am fost ai nimănui. Profa a apărut însă, mai târziu, în anul al treilea, atunci când aveam cea mai mare nevoie de cineva care să ne arate pe ce drum trebuia să mergem. Şi parcă a fost dragoste la prima vedere, din moment ce îi datorăm cele mai frumoase amintiri ale noastre, împreună, demonstrându-ne calitatea de grup. Au fost 4 excursii CRP-iste, care mai de care mai frumoasă, ultima dintre ele încheindu-se chiar acum câteva zile, cu promisiunea că nu va fi nicidecum cea din urmă, ci va avea un precendent, chiar dacă la momentul respectiv noi nu ne vom mai numi “colegi”, ci “foşti colegi”. Pentru toate aceste clipe, despărţirea de statutul de student este anevoiasă, pentru că ea ne-a ritmat existenţa, în timp ce, de acum înainte, putem spune foarte puţine despre cum o să arate viitorul nostru.

Cât despre mutarea din cămin, ea este forţată de împrejurări, este un fapt cât se poate de obiectiv şi trebuie să mă conformez, chiar dacă, pe lângă efortul fizic (de transfer al bagajelor), mai este şi costul psihologic: trebuie să comut la un alt spaţiu, să mă obişnuiesc cu noi reguli de convieţuire şi, cel mai greu, să las în urmă ceea ce mă leagă de vechiul loc (prieteniile, petrecerile, iubirile, nopţile de concentrare maximă şi muuulte altele). Mă consolez la gândul că în noul loc o să fiu, totuşi, alături de cei mai buni prieteni şi sper ca asta să facă acomodarea mai uşoară.

Mai sunt încă multe incertitudini, dar sper ca despărţirile să se sfârşească aici şi să urmeze partea plină a paharului. O să privesc încrezătoare şi o să mă gândesc la toate aceste schimbări ca la nişte uşi care stau înaintea mea. Ele au nişte praguri, peste care trebuie să păşesc la timp şi cu fruntea sus.

Da, maine Universitatea din București își va arunca în vâltorile maturității promoția 2007-2010 de comunicatori și sper ca totul să ne ridicăm la înălțimea așteptărilor. Desigur, mai sunt mici formalități până vom fi absolvenți cu acte în regulă, dar mâine primul pas va fi deja făcut. Vom fi încântați dacă vom avea alături de sufletele noastre o audiență care să ne împărtășească emoțiile, dar mai ales care să ne ajute să trecem peste ele.

Așadar, ne vedem mâine, la ora 14:00, în Aula Magna a Facultății de Drept, pentru a fi dirijorii noștri atunci când vom interpreta Gaudeamus igitur! Până atunci, pregătiți-vă ținuta de gală, aparatele foto și camerele de filmat!