La vremuri noi, tot noi…

Astăzi, sufletul meu a avut parte de acel suflu nou pe care îl căuta de ceva vreme, dar pe care nu ştia să îl definească în cuvinte. Era acel „ceva” care îşi cerea dreptul, dar care nu avea curajul să iasă la iveală. După îndelungi promisiuni neîndeplinite, am reuşit azi să mă bucur de prezenţa foştilor colegi de liceu (pe care cred că i-am copleşit, atât de mare mi-a fost entuziasmul ) şi de frumuseţea clipelor noastre de odinioară.

Întâlnirea a fost ca o gură de oxigen pentru mine, pentru că tocmai începusem să deplâng rutina şi linearitatea existenţei cotidiene. Mi-am confirmat, încă o dată, că viaţa merită trăită pentru aceste momente de „recompensă” interioară. Mi-am dat seama, de fapt, că trăim prin oamenii care ne fac fericiţi, pentru bucuriile mărunte, dar şi pentru victoriile măreţe sau înfrângerile asumate demn, pentru infinitul mic al existenţei noastre cotidiene.

O zi frumoasă pentru care a meritat să ajung târziu acasă!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s